Punct și de la capăt.2
Cum a trecut tancul peste mine
Citesc din nou Henry Miller. Nu e deloc genul care-mi place mie - să nu lași cartea din mână - dar revin ca la dragoste și ură, care merg numai împreună. Am găsit - fără să vreau - un pasaj în Tropicul Capricornului, care descrie perfect cum a trecut tancul peste mine:
„Omul pe care îl iubește Dumnezeu este ceapa cu o mie de învelișuri. Când jupoi primul înveliș, e nespus de dureros; al doilea înveliș e mai puțin dureros, următorul e și mai puțin, până când, în cele din urmă, durerea devine o plăcere, o desfătare, un extaz. Și, după aceea, nu mai e nici plăcere, nici durere, ci doar întuneric capitulând în fața luminii. Și pe măsură ce întunericul se retrage, rana se ivește din ascunzișul ei: rana e omul, iubirea omului e acum scăldată în lumină. Identitatea pierdută e regăsită.”
Retrăiesc Killer god, dar acum sunt în faza în care nu mai cred în reziliență ca poartă spre vindecare, trauma nu trece/ rana nu se vindecă, ci o integrez, trăind cu ea, învățând din ea și ce e cel mai bun lucru: în orice rău există un bine - și cred că asta e o certitudine la fel ca schimbarea e singurul lucru permanent.
Am să sar direct la „ciopârțirea” mea - ha, ha, niciodată nu mi-a plăcut o poveste cu cronologie, deci nu mă dezmint ca scriitoare. Și episoadele le mențin scurte, ca cititorul să nu se plictisească, aviz celor care doresc rapid deznodământul și lecțiile învățate. Iar CONTEXTUL, ca să fie clar, e TH început la 6 ani de la instalarea menopauzei, nu fac parte din generațiile de femei norocoase cu informația și tratamentul disponibile înainte/ în timpul perimenopauzei. „Contextul” va fi un alt episod.
Era a doua zi dimineață după lansarea online a ultimului meu roman - Împărăteasa - și eram în sfârșit pregătită să încep și tratamentul cu Androgel (testosteron), Alice Simon (administratoarea grupului FB (1) Substitutia hormonala. Menopauza si perimenopauza. Grup de sustinere. | Facebook) mă încurajase în timpul lansării. Numai că: spotting. Nu avusesem spotting niciodată până atunci - deși fusesem avertizată de doctorița ginecolog că progesteronul poate da, și cum nu avusesem, crezusem că am scăpat, iar chestia asta acum la 8 luni de la terapia hormonală nu mi s-a părut ok, motiv pentru care a doua zi eram la ea.
La consult, s-a dovedit că picăturile nu sunt de la vagin, ci de la endometru, care era 3.9 mm (de la 2.5 în urmă cu o lună jumătate când avusesem controlul de 6 luni de TH) și biopsie scrie pe mine. Reamintesc că la controlul de 6 luni, estradiolul fiind 35 pg/ml, doctorița a decis să cresc doza de Estradiol besins la o pompă jumătate - nu la 2, pt că încercasem 2 pompe după prima lună de tratament și n-am rezistat mai mult de o săptămână din cauza durerilor de sâni (începutul TH e descris pe blog în articolele intitulate În căutarea trupului defect-perfect). Ținta era 50-60 pg/ml pt prevenirea osteoporozei. Prelevat pt Papanicolau, de scăzut Estradiol besins la o pompă și Ultragestanul de crescut la 200 mg și intravaginal. La „rece” acum, dar la „cald” atunci, eu credeam că progesteronul nu s-a absorbit (aveam dovezi și pt alte medicamente - dar ăsta va fi un alt episod), iar doamna doctor voia să excludă cancerul și polipul.
!!! Mi s-a reactivat tiparul mental principal, respectiv vulnerabilitatea la boală, ceea ce se traduce prin gânduri repetitive și anxietate față de cel mai grav diagnostic posibil. Am făcut psihoterapie țintit pe asta, sunt încă în psihanaliză, de regulă fac față bine acestei vulnerabilități, dar... nu și acum - to be continued.
Spottingul - cu mai multe sau mai puține picături, nici măcar constant din ce în ce mai multe sau mai puține - continuă încă o săptămână, dar cel puțin primesc rezultatul la Papanicolau - negativ!
!!! La suprafață sunt ca lacul fără unde, dedesubt clocotește ceva, pentru că încep coșmarurile. Eu, nu și nu, gestionez suficient de bine vulnerabilitatea (din punct de vedere cognitiv!), fac și coerența inimă-creier 20 minute pe zi, totul va fi bine. Până când Dumnezeu se așează pe bancă lângă mine și-mi spune că o să mor - dintr-un motiv atât de stupid încât mi-am dorit să-l uit și am reușit, iar când i-a spus același lucru și în același mod băiatului meu, m-am trezit și am mers la psihiatru asap. Sunt de acord să încep un tratament cu un medicament nou pt mine - Coaxil și intru în a doua săptămână.
Coaxil îmi dă constipație (nu s-a mai auzit așa ceva!) și după 5 zile mă decid să-l scot pentru că nu pot gestiona și constipație și sângerare în același timp. Pare că sângerarea s-a oprit, dar nu, duminică începe adevărata sângerare, ca la ciclu.
!!! Fac atac de panică - de ce ți-e frică nu scapi; pe ultimul l-am avut în 2017, dar nu seamănă! Mi-e frig de parcă aș avea febră, dar nu frisonez și sunt rece peste tot, m-am strâns cu totul în mine, m-am făcut mică mică de tot să nu mă găsească gândurile oribile și coșmarurile, dar ele tot mă găsesc: dacă am făcut infecție și dau în sepsis (și mor până mâine dimineața)? - am antecedente cu delir de la un avort chirurgical din tinerețe cu suspiciune de septicemie, așa că dați mai cu blândețe în mine. Adică nu ajungea târcoleala cu cancerul, polipul - așa că nu mai rezist și iau Xanax.
A doua zi mă instalez la ginecoloagă: endometru la fel, scot Estradiolul și păstrez 5 zile Ultragestanul; dacă nu se oprește, va trebui să fac chiuretaj bioptic, dacă se oprește, va trebui să fac histeroscopie cu biopsie. Ambele mi se par horror, sorry.
!!! N-am vrut să iau Xanax, deși e singurul care funcționează în criză. Și n-am luat decât de vreo 4 ori la viața mea, prima dată în 2004 pt burnout - când aveam extrasistole ventriculare și medicația cardiologică nu mergea, până s-a prins al doilea cardiolog că e „doar” stres MAJOR. Acum Xanax mă ținea la suprafață, în rest eram praf.
După 3 săptămâni trece sângerarea; între timp îmi făcusem toate analizele necesare pt histerosocopie, mă liniștisem în privința ei (îmi povestise o amică despre cât de ușor a fost, pe lângă toate asigurările doctoriței) și apoi mi se spune că nu pot s-o fac decât în septembrie. Să mai aștept o lună? Nici Xanaxul nu-mi mai ajungea și nu pt că nu aș fi avut, dar nu voiam să iau mai mult de o lună jumătate, chiar dacă râdeau și curcile de doza mea mică - dar așa sunt eu, unele medicamente au efect sau reacții adverse la mai puțin decât doza uzuală. Mă decid să fac histeroscopia la un spital privat.
Șoc și groază! Doctorița îmi spune că nu-mi face histeroscopie, deși endometru era 4.4 mm, pt că ar fi fost foarte frustrant să intre și să râcâie pur și simplu pt biopsie. Protocolul american nu se pupă cu cel românesc în materie de grosime a endometrului pt biopsie - știam și acceptasem, dar alți doctori în afară de a mea nu. Realizez că e foarte posibil să tot dau peste doctori care să refuze histeroscopia și renunț. Voi aștepta, cum voi putea, luna septembrie.
!!! Alte două chestii care m-au călcat pe nervi, gen menopauza e ceva natural, s-o îmbrățișez și să-mi accept soarta, inevitabilă de altfel. Doctorița din spital îmi recomandă să continui doar cu tratamentul local, adică ovulele de estradiol 2x/ săptămână - după ce mă întrebase de ce am început atât de târziu TH, de parcă ar fi fost alegerea mea. Și da, a fost alegerea mea să încep chiar și după 6 ani de la instalarea menopauzei, pt că nu doctorițele mi-au recomandat-o! Apoi psihiatrul îmi spune o poveste cu tâlc despre un tip care a intrat la pensie dar nu s-a adaptat, adică să accept că organele mele reproductive și-au făcut datoria și să nu mai cer prea mult de la ele. Eu: sunt la a patra carieră (medic- expert drepturile copilului- regizor- scriitor), în plină înflorire, iar TH e mană cerească, iar eu să renunț?! Îi spun că nici ovarele, cât ar fi ele de stafidite, nu au intrat de fapt la pensie, pt că un studiu recent a arătat că-și schimbă funcția și produc celule imune. Cred că tot la categoria asta intră și prietenele care nu sunt pe/ pt TH, n-au simptomele mele/ sau niciun simptom și-mi zic că las estrogenul să-mi conducă viața, că totuși e un hormon și e periculos...
La controlul anual la doctorița endocrinolog (inițiat în 2014 pt deficit de vitamina D), ea îmi recomandă să temporizez cu histeroscopia, să reiau TH - înțelege perfect cât de bună e viața cu estrogen - și să monitorizez vreo 6 luni. Decid să merg la doctorul de imagistică, la care merg din 2012 și care poate vedea și celule canceroase la echografie, atât e de bun! În 2012 am mers pt „o tumoră parauterină” citită de o doctoriță pe CT, când eu mersesem pt o piatră la rinichi, iar el mi-a spus că nu e nimic! La el, endometru 2.1 mm și niciun semn de polip (semnul clasic fiind vascularizație - lucru spus de toți trei doctorii care mi-au făcut echografie transvaginală).
!!! Dar stați, că asta nu e tot! Îmi iau estradiolul la cel mai tare laborator și iese 1044 nmoli/l ceea ce înseamnă 285 pg/ml - ceea ce poate însemna cancer ovarian (dar sunt stafidite!), de suprarenale sau cerebral; iar a doua zi 10.4 la alt laborator. Iar primul susține în continuare că nu a fost nicio eroare! În condițiile în care eu am simptome evidente de menopauză.
Pe scurt, deși numai pe scurt n-a fost, am decis să nu fac deocamdată histeroscopia și să reiau TH sub monitorizare mai frecventă (analize și echo tv) și ALTFEL, așa cum dr Kelly Casperson recomandă acum, pt evitarea reacțiilor adverse: treptat, de la puțin la mai mult, nu mult cât mai repede (pt umplerea receptorilor de estrogen). Încep cu tratamentul local vreo lună-două (și nu zilnic 7-10 zile, urmat de 2-3x/ săptămână, ci de 2x/ săptămână) și dacă estradiolul trece de 15 pg/ml reiau și progesteronul tot local, zilnic, apoi reîncep Estradiol besins. Habar n-am ce va fi, dar îmi vreau viața bună înapoi! Ultima teorie despre ovare (bazată pe studii la șoareci deocamdată - din câte am reținut) este că fetele nu se nasc cu un număr unic de oocite, ci conțin celule stem care se pot transforma în oocite, ceea ce schimbă total paradigma și pt infertilitate și menopauză. Iar eu am tras concluzia că trupul nostru e un miracol! Nu a fost descoperit pe de-a întregul, de ce mi-aș pune singură limite? De ce atâta zbucium? Corpul știe mai bine și mai multe decât știu eu; știți cum se zice că mintea minte. Am lăsat controlul și m-am liniștit.
Deseori m-am gândit că, dacă patchurile combinate Estrogen-Progesteron ar fi fost disponibile în România prin program național, așa cum este în statele dezvoltate, absorbția ar fi fost mai bună, mai constantă și n-aș fi trecut prin toate astea. La Lenzetto spray și Estradiol besins gel, puful/ pompa nu poate fi la fel de fiecare dată și nici absorbția transdermică nu e la fel, nu ai cum să știi cât absorbi în diversele locuri de elecție, chiar dacă le schimbi permanent. N-am vrut să comand patchuri din străinătate, pt că nu poți fi sigur de disponibilitate pe termen lung, ba au fost și zvonuri că nu se mai găsesc...
De aceea mi se pare important să sensibilizăm Ministerul Sănătății, să-și schimbe politica și pentru asta vă rog să semnați petiția care ar putea ajuta la asta:
Comentarii